Inamicii Publici


Baudelaire afirma ca cineva nu este om de seama decât în ciuda ansamblului tovarasilor sai, ca trebuie, asadar, sa dezvolte o forta de agresiune egala sau superioara fortelor defensive ale ansamblului compatriotilor sai.” (p. 9). Michel Houellebecq considera Google a fi ceva “diabolic”, care te face sa urmaresti tot ce se scrie despre tine, sau ce mai apare despre tine pe acest motor de cautare si pe care nu ai cum sa nu îl folosesti, pentru ca trebuie sa stii cine esti în viziunea celorlalti, sa te maturizezi în idei prin critica celorlalti. Cine sunt “remarcabilii provocatori?” Sunt aceia care stau si chicotesc la coltul strazii, cei care abia asteapta sa mai vorbeasca ceva despre ceva, cei care abia asteapta sa te prinda în “offside”, cei care nu stiu cine sunt etc. (lista e lunga cu astfel de “cei care”). Dar se pare, cei doi scriitori au rezolvat problema, cel putin unul dintre ei: “Am garantia unui ego ignifugat, blindat în fata atacurilor.” (p. 24). Mi-au placut alte doua idei lansate de Houellebecq si Levy, cei care au scris aceasta carte.

Statutul de “invitat permanent” la televiziune (si avem doritori de genul asta, mai ales în politica). “Singurul mod de a te impune la televiziune este acela de a fi invitat permanent si sa gândesti asa cum îsi da o fata rochia jos.” (p. 36) Si au mai discutat despre subiectul “intelectualului angajat”, al omului care are o cultura si o minte, de aceea este mai mult decât vrednic sa aiba un rol în jocul argumentelor. Avem si noi astfel de intelectuali. Fie ca mergem pe o idee a lui Gothe: “Prefer sa comit o nedreptate decât sa tolerez dezordinea” (mult controversata în corespondenta celor doi scriitori), un lucru trebuie sa ne dea de gândit: “Ce este mai definitoriu, în ultima instanta pentru un om: ceea ce arata, sau ceea ce ascunde, ceea ce spune, sau ceea ce nu spune (iar aceste lucruri nespuse poate ca nici nu sunt pâna la urma, latura lui cea mai interesanta)” BHL (p. 189). Inamic public? Depinde unde te deplasezi cu ideile si principiile tale.